A. ORDINEA FUNCŢIONALĂ

   Orice studiu care ţinteşte adevărul obiectiv trebuie să aibă ca premiză câteva repere – realităţi peremptorii, astfel încât un asemenea studiu să nu constituie doar obiect de dispută care să se bazeze pe opinii şi argumente subiective, ci să ofere adevărul aşa cum este el în sine. Să ne referim mai întâi la următoarele repere: 

– orice element de bază al naturii constituie o ordine funcţională

– ordinea funcţională poate fi artificială sau naturală şi are drept cauză gândirea superioară, respectiv HiperGândirea

– gândirea superioară şi HiperGândirea au drept cauză nous-ul uman, respectiv Nous-ul Absolut.

  Desigur în accepţia subiectivă, natura nu are drept caracteristică de bază ORDINEA, ci mai degrabă, haosul, dezordinea. În acest precept, HiperGândirea şi Nous-ul Absolut nu constituie subiecte majore pentru actualii mentori ai ştiinţei. Dar aşa cum afirmam mai sus, pentru noi, „vederea” subiectivă, închipuită, nu prezintă substanţă, ci doar fantezie, astfel încât demnă de luat în seamă rămâne numai vederea obiectivă.

  Ordinea este concretizată în legile naturale, obiective, descoperite de om pe parcursul evoluţiei sale de-a lungul timpului. Astfel, suma pătratelor catetelor este egală cu pătratul ipotenuzei la orice triunghi dreptunghic! Tot astfel, raportul dintre circumferinţă şi diametru are valoarea π, indiferent de mărimea cercului. Suma a două numere pare sau impare este un număr par, indiferent ce valori au acele numere. Şi exemplele pot continua. Observăm, deci, că omul nu a creat aceste legi naturale, ci doar le-a constatat, pentru ca, odată aflate, să le utilizeze în activitatea sa creatoare – caracteristică oricărui individ cu gândire superioară, volitivă.

  Ştim că omul, spre deosebire de celelalte vieţuitoare – care posedă în sine gândirea instinctivă (necesară, în principal, metabolismului şi reproducerii) – beneficiază de gândirea volitivă, care vizează creaţia – asemănătoare celei caracterizate de legile naturale!! Din nefericire pentru el, omul în voinţa sa liberă preferă gândirea absurdă în locul gândirii logice. Această anomalie are ca efect imediat preferinţa de a accepta fără discernământ gândirea altora, în locul gândirii proprii, bazată pe logică şi experiment. În acest sens, simţământul emoţional ia locul intuiţiei mentale, ajungându-se la erori din cele mai grave la nivel de cunoaştere a realităţii obiective. 

  Manifestarea unui asemenea om lipsit de gândirea personală se concretizează prin atitudinea sa plină de emfază, pe motivul încărcării de cunoştinţe ofertate de promotorii ştiinţei absurde. Acest tip de om devine lesne un idolatru al elaboratorilor de teorii macrocosmice neverificabile, de diverse doctrine materialiste, ocultiste, animisto-religioase etc, fără a-şi mai impune personalitatea – ιδιωτης (idiotes), pe care chiar o identifică cu imbecilitatea, după cum este adoptat sensul sacrului cuvânt de către limba latină şi alte limbi care s-au inspirat din aceasta. Astfel, nu este de mirare că sclavagismul, având la bază doctrina gregaristă, considera personalitatea drept imbecilitate, denumită cu emfază idioţenie! Să ne mai amintim că manifestarea sclavagismului s-a petrecut şi în zilele noastre, chiar în lumea creştină, în mod recrudescent prin dictatura fascistă a celui mai imbecil om din toate timpurile – Adolf Hitler de Austria, prin dictatura de acelaşi tip, denumită Ku klux klan, prin alte dictaturi, din America Centrală etc.

  Natura este caracterizată prin ordine şi, implicit, prin legi – consecinţă a ordinii. Fiecare astru gravitaţional are traiectoria sa, cu durată precisă şi mărime, deasemenea, precisă. Aştrii sateliţi gravitează în jurul astrului central, fără a se produce prăbuşirea lor pe astrul în jurul căruia gravitează. Durata mişcărilor gravitaţionale este, practic, de ordinul infinitului. Nu este cazul să mai amintim de mişcările galactice, intergalactice, toate reprezentând aspectul general al Macrocosmosului – constituit la rândul său din alte sisteme gravitaţionale, ce fac obiectul Microcosmosului! 

  Natura şi creaţia umană sunt caracterizate de ordine – tesoierarhie/cronoierarhie – care reprezintă în esenţă ordinea funcţională. Nu putem înainta nici un pas în cunoaştere fără a lua în seamă ordinea funcţională! Aceasta şi numai aceasta stă la baza cercetării care are drept scop cunoaşterea realităţii obiective, în antiteză cu închipuirea în diversitatea ei. 

  Ordinea funcţională este noţiunea care ar fi trebuit să preocupe primordial pe oamenii de ştiinţă. Ordinea, în general, este aranjamentul ierarhic (după diverse criterii), precum cronoierarhia, tesoierarhia etc. În toate acestea intervine gândirea superioară sau HiperGândirea, cu precizarea că şi aşa-zisul hazard poate crea o ierarhie foarte simplă, cum ar fi ordonarea câtorva numere sau altceva de genul acesta. Ordinea funcţională, în schimb, nu mai este o simplă ordine sau o ordine întâmplătoare, ci este UN SISTEM FUNCŢIONAL, având ca atribut intrinsec autonomia, a cărei relativitate este în funcţie de capacitatea şi voinţa creatorului ordinii funcţionale. Acest sistem, oricât de simplu ar fi, nu poate apărea fără intervenţia gândirii superioare, respectiv a HiperGândirii!!! 

  Ordinea funcţională îmbracă o multitudine de structuri, de la cele mai simple, la cele mai complexe. Astfel, un aparat mecanic cu acţionare manuală constituie un aspect din cele mai simple ale ordinii funcţionale. Un aparat electronic constituie deja o ordine funcţională complexă. Dacă ar fi să ne referim la un creier electronic, avem de-a face cu o ordine funcţională şi mai complexă. Toate aceste exemple reprezintă efecte ale creaţiei umane, în mod exclusiv. Numai un retardat poate afirma că ordinea funcţională are drept autor pe nimeni!  

  Ştim că fără inginerie, ştiinţa tehnologică nu ar fi înaintat, practic, deloc. Or, ingineria fără existenţa criteriilor de similitudine este imposibilă. Fireşte că matematica – modelarea fenomenelor fizice (naturale) nu este lipsită nici ea de aceste criterii de similitudine, care se intuiesc, ele fiind consecinţe ale logicii – ce descinde din Logos. Deci, până în prezent, adevărul expus este peremptoriu: absolut nici o ordine funcţională artificială nu se poate autorealiza, pentru că oricare din acestea constituie efectul creaţiei umane, mai exact al gândirii superioare. 

  Microcosmosul, ce stă la baza structurii întregului Univers material, este poate cel mai important subiect al ştiinţei avansate, pentru că numai cunoscând adevărul cu privire la structura acestuia, se poate aborda ştiinţa reală despre macrocosmos, ştiinţă care în prezent a devenit doar fantezie cu inserţie de astronomie! 

  Cărămizile de bază ale microcosmosului sunt microsistemele planetare, adică aşa-zişii atomi, în care se regăseşte secretul cunoaşterii. Materia este alcătuită din atomi, şi fără atomi nu există materie! Să ne referim la atomii constituenţi ai stării solide. În acest sens, considerăm un corp constând dintr-un m³ de nichel, despre care afirmăm în mod superficial că avem în faţă 1 m³  de materie solidă, compactă. Dar dacă facem referire la cantitatea efectivă de substanţă materială din acel metru cub de nichel, aflăm că aceasta reprezintă doar ≈ 10^-3 mm³! Deci, acel corp solid este de fapt energie. Făcând referire la structura atomului, nu este de nici o mirare situaţia de fapt, pentru că masa atomului este concentrată în proporţie de peste 99 % într-un volum de ordinul a 10^-12 din întregul volum al atomului şi chiar mai puţin. Dacă facem referire şi la faptul că între electronii periferici ai atomului şi nucleul acestuia, ca şi între protonii nucleari, forţa electrostatică de atracţie, respectiv de respingere nu împiedică o asemenea structură naturală, trebuie să admitem, irevocabil, că modelul microplanetar (atomul) este deasupra gândirii superioare a omului! În acest precept, cel care adimte că hazardul, adică nimic-ul (nihil-ul) a creat ceea ce omul nu este în stare să creeze, categoric că posedă în loc de gândire nihil, adică nimic!! Din păcate, din aceştia sunt mulţi, chiar majoritatea, ceea ce nu surprinde în condiţiile apostaziei generale, specifică ultimelor 10 – 12 decenii.

  Vedem, dar că atomul, cărămida de bază a întregii materii constituente a Universului material, ca şi componentele sale: leptoni, mezoni, barioni, quarkuri, rezonanţe, constituie un agregat „fantastic” de organizare funcţională hipercomplexă. Pentru a înţelege logica acestei organizări naturale – ordinea funcţională hipercomplexă, este imperios să vedem (să percepem) Existenţa materială aşa cum este ea în mod obiectiv, pentru a elimina vederile precare ale fizicienilor contemporani, care şi în prezent sunt bulversaţi de apariţia ştiinţei einsteiniene.

  Odată cu punerea bazei mecanicii corpurilor, acestea au fost studiate în cele trei ipostaze: statica, cinematica şi dinamica, elaborându-se totodată legile ce ţin de ele şi metodele de calcul necesare dezvoltării tehnice. Toată activitatea oamenilor de ştiinţă (ateistă) privitoare la acest capitol al fizicii s-a redus în final la visarea invenţiei unui perpetuum mobile şi cam atât! Canalizarea fizicienilor ar fi trebuit să fie direcţionată asupra acestor aspecte şi nu spre senzaţii de tipul: raza protonului este mai mică cu 4 x 10^-17 m! În ştiinţa umană, determinarea măsurătorilor dimensionale nu poate reprezenta o exactitate aritmetică, pentru că însăşi mărimile acestea respectă legea relativităţii. Dacă protonul ar fi avut 1 m în diametru (r = 0,5 m), şi o măsurare ulterioară ar fi constatat dimensiunea cu 4 cm mai mică, ar fi fost ceva substanţial, dar în condiţiile admiterii razei protonului ca fiind de ordinul a  10^-15 m, o „corectare” de dimensiunea sus citată, reprezintă, practic, nimic! Dar, după lamentabila comportare a LHC, trebuia să apară şi o ştire trăsnet, alături de altele, de acelaşi tip, care vor mai apărea pe parcurs, precum particula lui Dumnezeu (!) etc.

  Al doilea aspect care trebuie subliniat este acela că legile mecanicii corpurilor statice (ale cosmosului) NU se pot aplica întocmai la corpurile dinamice ale microcosmosului. Toate corpurile propriuzise, ca cele de pe Pământ, sunt lipsite de impuls propriu, sunt statice, fiindu-le necesară o forţă externă pentru a fi puse în mişcare. Legile mecanicii acestor corpuri nu se pot extrapola la microcorpuri, astfel încât adevăruri de tipul: conform teoriei electrodinamicii clasice, orice sarcină electrică în mişcare pierde energie sub formă de radiaţii; electronul nu se mişcă ca un corpuscul în atom, pentru că atunci şi-ar radia imediat toata energia cinetică, nu pot fi acceptate în mod simplist! Ceea ce trebuie ştiut, este faptul că microparticula (electronul, în cazul de faţă) nu este corpuscul sau undă în funcţie de experienţa efectuată de cercetător! Această idee este o inepţie, din păcate, acceptată fără rezerve de către cei mulţi. Orice microparticulă este un dualism: undă-corpuscul şi, în funcţie de experienţa la care este supusă, se evidenţiază calitatea de corpuscul sau de undă. Fotonul se comportă în acelaşi dualism – undă/corpuscul, asfel încât în mişcarea sa ondulatorie, în punctul de maxim al undei, masa de mişcare este minimă ca valoare, iar în punctul de minim, masa de mişcare este maximă ca valoare. Masa de mişcare reprezintă de fapt masa integrată pe intervalul minim-maxim. Fermionul este deja diferit de foton, pentru că în cazul său, o parte din energia proprie este transformată în materie „substanţială”, aceasta fiind concretizată în masa de repaus, care nu mai este o masă variabilă, convertibilă (pe intervalul minim-maxim), ci este o masă invariabilă, devenind caracteristica fiecărei particule elementare* în parte.  

  Deci, privitor la electronii care constituie „ţesutul epitelial” al atomului se poate spune că aceştia orbitează la mare distanţă faţă de nucleu, oscilând „staţionar”, adică păstrând aceeaşi frecvenţă şi aceeaşi amplitudine în mişcarea lor perpetuă, determinantă a suprafeţei atomice, având energie suficientă...

[*Elementaritatea este relativă, pentru că un proton, de exemplu, nu este o particulă elementară propriuzisă, având în componenţa sa quarkuri, dar se acceptă denumirea generalizată, fiind supusă aceloraşi legi valabile întregului microcosmos].

  Apariţia mecanicii einsteiniene a pus în mare dificultate pe fizicienii limitaţi la mecanica corpurilor lipsite de impuls propriu, astfel încât fizica elaborată de savantul Albert Einstein a fost tăinuită pe plan mondial (şi este încă!), în speţă în ţările comuniste, ca şi cum această ştiinţă ar fi constituit ceva de genul hipnozei, levitaţiei sau a altor ştiinţe oculte!! Ba mai mult, după moartea savantului, ştiinţa acestuia a fost răstălmăcită, punându-i-se în cârcă tot felul de inepţii „ştiinţifice”, dintre care cea mai celebră rămâne dilatarea timpului, prezentată în mod critic în: Universul simetric.
  După intrarea în scenă a mecanicii cuantice, fizicienilor le era necesară o „redimensionare” a mecanicii corpurilor, cunoscută de ei până atunci, concretizată printr-o denumire care să o deosebească de mecanica elaborată de Einstein & co. Şi au găsit: mecanica clasică sau mecanica newtoniană! Din păcate însă pentru ei, clasic înseamnă model de perfecţiune şi din acest motiv, denumirea aleasă este cel puţin bizară. Ceea ce lipseşte conceptului ştiinţei despre natură (φυσις – fizis) este tocmai lipsa unei clasificări generale coerente a corpurilor existente în natură. Această clasificare este următoarea:

1) Corpuri statice (care NU posedă impuls propriu) şi

2) Corpuri dinamice (care posedă impuls propriu).

Dacă s-ar fi adoptat această clasificare, logică, nu s-ar mai fi căutat nici perpetuum mobile artificial şi nici denumirea mecanicii preeinsteiniene ca fiind clasică etc. Astfel, cele două denumiri ar fi fost, cum de altfel şi sunt în realitate, mecanica corpurilor statice şi mecanica corpurilor dinamice. După cum ştim, impulsul unui corp → mῡ este determinat de forţa care acţionează asupra acelui corp. Şi, în timp ce forţa care acţionează asupra corpului static (pentru a produce impulsul) este externă, forţa care acţionează asupra corpului dinamic (pentru a produce impulsul) este imanentă. Aceasta este deosebirea esenţială privind caracterul mecanicii celor două tipuri de corpuri. 

  Corpurile dinamice constituie esenţa atât a microcosmosului, cât şi a macrocosmosului. Corpurile statice, pentru a deveni dinamice au nevoie de acţiunea unei forţe externe şi rămân dinamice atât timp cât sunt sub acţiunea unei asemenea forţe, spre deosebire de corpurile dinamice, care îşi păstrează calitatea de dinamic până când entropia lor capătă valoare maximă. 

  Desigur, înţelegerea justă a acestor fenomene subtile nu este posibilă fără cunoaşterea măcar generală a forţelor fundamentale ale Naturii, atât reunite, cât şi în simetrie, care sunt prezentate în blogul cu acelaşi nume. Asupra corpurilor statice nu vom insista, ele reprezentând doar cantităţi definite din diverse substanţe, alcătuite din atomi – corpuri bine studiate de către statică, cinematică, dinamică etc.  

  Corpurile dinamice, însă, prezintă o importanţă deosebită în cunoaşterea naturii, motiv pentru care vom face referire asupra câtorva caracteristici constitutive ale acestora. Astfel, microcorpurile sistemice (microsistemele planetare), cunoscute în mod uzual sub denumirea de atomi, reprezintă însăşi structura întregului Univers material, nefiind necesară vreo altă forţă pentru a le conferi caracter dinamic. Fiecare microcorp reprezintă un sistem ultracomplex de particule, forţe, energii, sistem care nu poate fi decât rodul HiperGândirii. Iată câteva elemente de descriere a acestui microcorp: un nucleu alcătuit din protoni, neutroni, quarkuri, rezonanţe etc., în care forţa electrostatică a protonilor este contrabalansată de forţa pionică, care asigură confinarea nucleului; quarkoniul, numele generic al unui atom compus dintr-un electron şi un pozitron, aflaţi într-o stare legată, specială, sub forma unui atom (pozitronul ar fi nucleul, iar electronul ar orbita în jurul lui), sistemul fiind ţinut ca atare de forţa magnetică. În această legătură, electronul şi pozitronul, care pot exista şi în stare liberă, nu se anihilează reciproc. (Privitor la câmpurile fizice, acestea constituie expresia modelării simplificate a fenomenelor complexe, în scopul înţelegerii mai facile, ele fiind de fapt manifestări ale energiei asociate fiecărei entităţi dinamice, sub diverse forme: electrică, magnetică, cromodinamică etc.).  

  În mod similar (similitudinea este o asemănare limitată), macrosistemul planetar prezintă un nucleu – steaua (în cazul sistemului solar: Soarele), în jurul căruia gravitează planetele şi alţi sateliţi, fiecare pe orbita sa proprie. Steaua din centrul sistemului planetar se roteşte în jurul axei sale şi constă dintr-o masă enormă de plasmă gazoasă şi lichidă, formată, în principal, din nuclee de deuteriu şi nuclee de heliu, aflate în reacţii de fuziune. Şi similitudinea nu se opreşte aici. Astfel, fiecare astru având un diametrul de peste 1000 km posedă în sine o forţă gravitaţională, mai exact de echilibru gravitaţional, forţă, la fel ca toate forţele fundamentale ale Naturii, simetrică: forţa gravitaţională/forţa astromagnetică. Şi aşa cum în cazul atomului, forţa electrică are rolul de atracţie între nucleu şi electronii periferici, iar forţa magnetică are rol de „respingere”, astfel încât atomul să constituie un sistem în echilibru electromagnetic, tot aşa în cazul astrului gravitaţional, forţa electrică asigură, prin masa plasmatică din nucleului astral, forţa de atracţie gravitaţională, iar forţa magnetică, prin containerul magnetic ce „adăposteşte” masa plasmatică, asigură forţa simetrică a echilibrului gravitaţional. Desigur, în condiţiile neacceptării adevărului obiectiv privitor la nucleele aştrilor gravitaţionali, înlocuit de un nucleu solid de nichel şi fier, de drumul spre marea unificare, de găurile negre şi de marele bum, aberaţiile „ştiinţifice” au abundat, instalându-se în tot învăţământul actual din întreaga lume. Acest motiv nu ne împiedică, însă, în prezentarea realităţii ştiinţifice, care corespunde tiparului logicii şi al experimentului.

  Fireşte, că invenţia găurilor negre nu este altceva decât prelungirea agoniei muribundului big-bang, pentru că orice formă de materie condensată reprezintă starea de plasmă şi nimic altceva ! Iată ce afirmă referitor la aceste găuri negre unul din „savanţii” de duzină, pe nume Kardaşev: civilizaţiile cosmice de gradul III utilizează energii de ordinul a 4 x 10³⁷ watt (probabil wh?!), având ca sursă „găurile negre”, despre care, savanţi de acelaşi tip susţin că: acestea sunt corpuri astrale de dimensiuni foarte reduse, având materia în stare hiperdensă; un corp cu diametrul de numai câţiva kilometri ar conţine materia câtorva stele de mărimea Soarelui. Câmpul de atracţie gravitaţională este atât de intens, încât materia din jur (stele, planete etc.) este absorbită ca într-un puţ fără fund. Interpretat prin fizica relativistă, acest fenomen ar duce la o curbură atât de puternică a spaţiului din jur, încât nici lumina nu ar mai putea ieşi în exterior: de aici şi numele de găuri negre... 

  Referitor la afirmaţia de mai sus, ne punem, pe bună dreptate, următoarele întrebări:

1) Dacă gaura neagră este un corp de dimensiuni foarte mici, constând dintr-o materie hiperdensă, deci un plin absolut, atunci cum aceasta este un gol imens, o gaură?! Putem da o denumire alegorică unui plin material ca fiind un gol imens, dacă în el intră cantităţi nelimitate de materie, dar acest fenomen, în mod natural nu există, fiind exact invers ca sens! Materia se află, în natură, în două stări fundamentale: atomică şi plasmatică şi niciodată, fără aport extern de energie nu va trece, de la sine, din starea atomică în starea de plasmă.

2) Dacă (şi) lumina din mediul înconjurător al găurii este atrasă în aceasta, atunci cum de nu este gaura albă şi mediul rămas fără lumină, negru ?!

3) Dacă gaura neagră atrage toată materia din jur, mărindu-şi astfel densitatea la infinit, pe măsura creşterii câmpului gravitaţional se ajunge în final la big-crunch, care este o aberaţie, întrucât plasma astrului condensat (gaura neagră) nu poate exista astfel fără a fi închisă într-un container magnetic. Or, la atingerea materiei reci ce ar urma să intre în gaură, aceasta ar deveni instantaneu materie atomică, printr-o explozie imensă şi haotică !!

4) Dacă forţa gravitaţională este specifică numai materiei ponderale, atunci cum lumina, care nu este ponderală, se supune acestei forţe ?

5) Dacă forţa de atracţie a găurii negre este atât de mare, încât toată materia din jur este atrasă în interiorul acesteia (prin implozie), atunci cum acele civilizaţii de gradul III, nu sunt şi ele atrase în gaura neagră ?!...

  Desigur, nici unul din roboţii ştiinţei contemporane nu s-ar strădui să răspundă la aceste întrebări, pentru că ştiinţa absurdă nu are ca scop evidenţierea realităţii (obiective), ci urmarea intransigentă a drumului trasat de mentorii evoluţiei fără creier – esenţa materialismului nihilist.

B. UNIVERSUL MICROCOSMIC

  Similitudinea în natură nu mai este de mult o necunoscută pentru oameni, în afara celor cu mintea întunecată, astfel că Macrocosmosul (Universul) are în structura sa de bază sistemele planetare, precum microcosmosul, microsistemele planetare, adică atomii, ce alcătuiesc materia, care la rândul ei constituie materialul constructiv al macrosistemelor cosmice.

  Cunoaşterea microcosmosului este pasul ce trebuie făcut de către oricine, pentru înţelegerea lumii şi a sensului vieţii, în condiţiile propovăduirii fără precedent a ateismului religios şi nereligios, pe întreaga planetă. Afirmaţiile pe care le facem, nu sunt nici pe departe superflue, ci ele constituie un avertisment grav în calea tuturor concepţiilor aberante despre natură şi despre viaţă, ca fiind ştiinţifice şi, astfel, acceptate orbeşte de către creduli. 

  Existenţa sau natura macrocosmică are în sine, aşadar, microcosmosul, care constă în totalitatea forţelor, energiilor, particulelor şi a rezonanţelor ce îl compun, ordonate în sisteme „de construcţie”, denumite, impropriu, atomi. Atomul este, de fapt, un sistem complex de particule, guvernate de diverse forţe şi rezonanţe, denumit, generic, quarkoniu, fiind simetricul unui alt sistem, „în oglindă”, denumit, generic, gluoniu. În cele ce urmează, toate aceste noţiuni, ce par a aparţine numai omului aflat în domeniu, vor fi prezentate şi explicate pentru a fi accesibile tuturor cititorilor, inclusiv celor care cred că ştiu totul.

  Lumea particulelor, ca şi lumea numerelor complexe, este compusă din două mulţimi: mulţimea particulelor antisimetrice – caracteristică MATERIEI, şi mulţimea particulelor simetrice – caracteristică SUPERMATERIEI. Elementul esenţial care caracterizează pe fiecare din cele două mulţimi este spinul sau momentul propriu de rotaţie, mai exact, valoarea sa numerică, întreagă sau fracţionară. În cazul particulelor ideale, în care nici o cantitate din energia proprie nu este convertită în masă de repaus (materializată), spinul este ideal, adică întreg, iar în cazul celorlalte particule, în care o parte din energia proprie este convertită în masă de repaus, spinul este „degenerat”, adică fracţionar. În mod natural, particulele ideale pot deveni materiale, de la sine, aşa cum le place materialiştilor, dar fenomenul invers nu mai poate avea loc fără aport de energie dirijată; pentru că nu energia este motivul major – fiind excedentară – ci dirijarea ei ! Particulele cu spin fracţionar se supun statisticii Fermi–Dirac, purtând numele de fermioni, şi ascultă de principiul excluziunii lui Pauli, fiind neomogene, iar particulele cu spin întreg se supun statisticii Bose–Einstein, purtând numele de bosoni şi nu ascultă de principiul de excluziune, fiind omogene.

  Caracteristica comună întregii existenţe este MASA, dar nu masa mecanică „gravimetrică”, ci masa relativă, ca expresie concretă a energiei. Şi, această masă putem să o intuim uşor în cazul fotonului, pe care îl analizăm în acest scop. Astfel, dacă ar fi să cântărim un volum determinat, foarte mare, de fotoni (să măsurăm masa într-un câmp de acceleraţie cunoscută), am constata că oricât de mulţi fotoni ar fi, întregul volum nu ar cântări nici un gram ! De ce ? Pentru că fotonul nu are masă materială, ponderală sau de repaus (cele trei noţiuni sunt congruente). Fotonul are însă numai masă de mişcare, noţiune denumită astfel pe drept cuvânt, pentru că ea nu rămâne masă, ci încontinuu se converteşte în energie în mod oscilatoriu. În momentul când această masă „pierde” o parte din energia proprie, echivalentul energiei „pierdute” intră „în repaus”, devenind masă de repaus, care nu mai este capabilă să revină în starea dinamică oscilatorie! Aceasta este masa materială propriuzisă.   Energia se găseşte într-o  dualitate permanentă cu masa de mişcare, atât în cazul bosonilor, fotonilor, cât şi al fermionilor, toţi aceştia fiind funcţii de undă, până la stadiul de atom şi chiar de moleculă. Esenţa materiei constă în masă-energie şi energie-masă. Câmpurile, rezonanţele, particulele etc, toate acestea sunt forme ale energiei şi ale supermateriei şi nimic altceva !

  În natură, nimic nu poate genera energie, în afară de forţă, care este subiectul primar absolut. Există doar transformări dintr-o formă în alta, aşa cum este cazul generatoarelor de energie electrică, care sunt de fapt convertoare şi nu generatoare, pentru că fenomenul specific acestora nu este naşterea de energie, ci convertirea unei forme de energie, existentă, în altă formă, în cazul de faţă, electrică. Referindu-ne la corpurile statice (lipsite de impuls propriu), forţa, ca model, are în structura sa: masa şi acceleraţia. Şi dacă masa este un element concret, intrinsec al acestei forţe, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre acceleraţie, care nu are sens fără existenţa altei forţe, externe, care să producă această acceleraţie ! Pe de altă parte, energia, tot ca model, este produsul forţei, nefiind întâmplător că forţa este mărime vectorială şi energia nu. 

  Dacă facem referire la energia potenţială, care, descătuşată, poate da naştere unei forţe, postulatul pare că este violat, dar nu este nici pe departe aşa. Referindu-ne la un baraj de apă, putem afirma că în el este înmagazinată o energie potenţială, capabilă să nască o forţă, care nu îşi are obârşia în energie, ci în altă forţă – G, ce depinde de masa apei şi de acceleraţia gravitaţiei terestre ! Dacă mergem mai departe cu raţionamentul, spre forţa care determină acceleraţia – g, putem constata cu uşurinţă că această forţă îşi are originea într-o altă forţă, aflată în centrul astrului terestru, datorată structurii plasmo-magnetice, caracteristice fiecărui astru gravitaţional. Şi iată că, vrând, nevrând, ajungem la ORIGINE! LA ORIGINE ERA LOGOSUL – motivul LOGICII...

  Noi, fireşte, că nu îmbrăţişăm sub nici o formă altceva decât acest MOTIV, pentru că antiteza lui ne este incompatibilă cu modul de gândire – virtutea primară a omului, care îl deosebeşte de celelalte vieţuitoare.

  Aşa cum spuneam, FORŢA constituie Subiectul primar, iar ENERGIA, atributul primar şi, axioma noastră este că „nu poate lua naştere ORDINEA FUNCŢIONALĂ fără gândirea superioară”. Din acest motiv, ne bazăm NUMAI pe logică (raţiune) – consecinţa Logosului. Accepţiunea mea (logică) este că pot fi rezultatul superiorului, dar că aş fi rezultatul a ceea ce este inferior mie, înseamnă ori a accepta că inferiorul este mai presus decât superiorul, ori că eu sunt inferior animalului „primat”, ceea ce este absurd !!

  Pentru că teologia, în speţă, prezintă lacune în semantism, vom arăta sensul real al cuvintelor: forţă, energie şi absolut. Forţa – în greacă, dimamis – înseamnă, ca şi în latină: tărie, putere, vigoare, facultate, capacitate, potenţial, iar Energia – în greacă, energia – înseamnă: acţiune, activitate, însufleţire, mişcare. Absolut, în greacă, telios, ca şi în latină, înseamnă: independent de orice energii şi de materie, nesupus nici unei restricţii, fără limite, necondiţionat, perfect, desăvârşit. În acest precept, Forţa Primară nu poate fi decât Nousul Suprem (Tatăl Ceresc), iar Energia Primară – Pneuma Lui (Duhul sau Spiritul Sfânt), fiind vorba, astfel, de Dumnezeul Suprem şi Absolut, Revelat PERSONAL întregii lumi, spaţiale şi nonspaţiale, prin LOGOSUL Său, chiar şi în Chip de om: Mesyah (Cristos). Desigur, orice forţă vie (însufleţită) şi nevie (neînsufleţită) îşi are obârşia în Forţa Vie Supremă – Dumnezeul Abstract şi Personal – Creatorul Absolut !!...

  Dacă privim cu minim de atenţie celebra relaţie E = mc², observăm că avem de a face cu o egalitate ultrasimplistă, între două mărimi variabile „mijlocite” de o constantă universală – viteza luminii la pătrat. Scriind matematic această relaţie: E = c²m, observăm că ea exprimă o simetrie „ruptă”, care se poate aplica fără nici un fel de artificii „axei de simetrie”, adică domeniului fotonilor, pentru ca de o parte şi de alta a „axei” să poată fi aplicată numai ţinând cont de mărimea chintesenţială – masa de repaus, respectiv, masa potenţială. Masa de mişcare sau masa ondulatorie nu poate fi confundată cu masa de repaus, specifică domeniului fermionic şi nici cu masa potenţială, specifică domeniului bosonic. Masa de mişcare (care este ≠ 0 !!) constituie suflul sau pulsaţia existenţei întregului microcosmos, iar masa de repaus (ce poate fi = 0!) constituie substanţa sau energia concretă, adică materia antisimetrică sau materia propriuzisă, la fel cum masa potenţială constituie „materia” simetrică sau supermateria.

  Masa de mişcare este: m = Ec^-², iar masa de repaus, m0 = Ec^-² √1 - υ²/c² , astfel că relaţia dintre m şi m0 este următoarea: m0 = m√1-υ²/c² , unde υ este viteza particulei, c este viteza luminii în vid, m este masa de mişcare, m0 este masa de repaus şi E este energia particulei.

  Din formulele enumerate mai sus, deducem următoarele fenomene:

– când υ are valoare inferioară lui c, ne aflăm în domeniul fermionic, la stânga axei de simetrie, deci în DOMENIUL funcţiei antisimetrice, care poartă numele de MATERIE sau materie propriuzisă. Masa de mişcare şi masa de repaus au valori concrete (reale), pozitive.

– când υ = c, ne aflăm în domeniul fotonic, pe axa de simetrie şi, masa de mişcare are valoare reală, pozitivă, în timp ce masa de repaus are valoare nulă, pentru că de fapt nu există

– când υ are valoare superioară lui c, ne aflăm în domeniul bosonic, la dreapta axei de simetrie, deci în DOMENIUL funcţiei simetrice, care poartă numele de SUPERMATERIE. Masa de mişcare are valori concrete pozitive şi cu mult superioare domeniului antisimetric, iar masa de repaus, la fel ca în cazul fotonilor, nu există, în schimb în locul acesteia apare o masă care, din punct de vedere matematic, este abstractă („imaginară”), iar din punct de vedere fizic, este potenţială. Relaţia prin care se exprimă această masă este: mp = Ec^-²√-1√υ²/c²-1, unde mp este masa potenţială. 

  Tentaţia fizicienilor este de a congruentiza masa de mişcare cu masa de repaus, ceea ce repercutează, cel puţin pentru leptoni, rezultate eronate, întrucât masa lor de mişcare este de câteva ori mai mare decât masa de repaus, ajungând, în cazul neutrinului, ca această masă (de mişcare) să fie de ≈ 17 ori mai mare decât masa de repaus. Masa de repaus nu are cum să fie egală cu Ec^-² , pentru că din relaţia ei nu poate lipsi viteza particulei ! Masa de repaus este cea din relaţiile de mai sus şi nu vedem necesitatea de aproximare a acestei mărimi, în condiţiile existenţei deja exagerate a tot felul de aproximări, la discreţia imaginaţiei subiective ! Din relaţiile lui m, mp şi m0 se poate observa că, în timp ce masa de mişcare rămâne aceeaşi, indiferent de viteza particulei (la E = constant), masa de repaus tinde către zero, odată cu creşterea vitezei particulei spre valoarea c, iar masa potenţială creşte odată cu creşterea vitezei particulei în domeniul abstract, putând atinge valori de zeci şi sute de ori mai mari decât masa de mişcare !

 Constatăm că, indiferent de domeniul microcosmic, existenţa este energie şi masă, masa fiind energie convertită (de repaus) sau ondulatorie (de mişcare). Dualitatea energie–masă (E ~ m) îşi găseşte expresia în cuantele de energie, ε = hν, în care ε este valoarea unei cuante de energie, h este constanta lui Planck, iar ν este frecvenţa. Singurul tip de particulă aflată „în echilibru” este fotonul, care prezintă o simetrie naturală intrinsecă energie–masă sau undă–corpuscul, dacă vreţi. În cazul „dezechilibrării” particulei fotonice, în favoarea masei sau în favoarea energiei, apar noi tipuri de particule. Astfel, în cazul convertirii unei părţi din energie în masă de repaus, care nu este altceva decât efectul pierderii acelei cantităţi echivalente de energie din „sistemul dual”, apar fermionii, particule cu viteze inferioare vitezei fotonilor, apare, deci, materia. În cazul „plusării” de energie în sistemul dual al fotonului, aceasta şi ea se converteşte în masă de repaus, dar nu într-o masă concretă, specifică substanţei, ci într-o masă abstractă, care este masa potenţială şi care reprezintă particulele bosonice, specifice supermateriei, cu viteze superioare vitezei luminii, de peste 30 de miliarde de km/s. (Desigur, asemenea bosoni nu pot fi detectaţi în actuala stare, biologică, bosonii cunoscuţi fiind doar intermediari între materie şi supermaterie!).

  Masa de repaus, specifică materiei, creşte odată cu creşterea energiei şi cu scăderea vitezei particulei, care dacă ar fi să ajungă la zero – ceea ce este absurd, pentru că ar dispărea mişcarea – s-ar congruentiza cu masa de mişcare, care nu ar mai fi masă de mişcare ! (Dar modelul big-bang-crunch nu ţine cont de aceste axiome...)

  Oamenii de ştiinţă acceptă „prin credinţă” că dintr-un spaţiu adimensional a luat naştere actualul Univers, deci fără a preexista materia (care nu este posibilă fără spaţiu!), pentru că, atât prin ştiinţă, cât şi prin logică, aşa ceva nu poate fi acceptat! Dar a avea credinţă nihilistă (negativă) este totuna cu ipocrizia şi demagogia, pentru că, de fapt, lansatorii de teorii absurde nu cred în ele, ci vor doar să le inoculeze celor naivi şi neavizaţi...

  În antiteză cu majoritatea fizicienilor contemporani, care generalizează materia ca reprezentând absolutul, lucrarea noastră caută tocmai separarea Absolutului de Existenţă şi separarea existenţei în cele două lumi ale sale: simetrică, caracteristică supermateriei, de natură bosonică şi fotonică, şi antisimetrică, caracteristică materiei, de natură fotonică şi fermionică.

  În ciuda diverselor categorii de particule ipotetice şi de laborator, avansate de numeroşi cercetători, vom admite numai acele categorii de particule care au fost deja supuse testului experimental, coroborat cu modelul teoretic, în conformitate cu principiul lui Heisenberg: Nu trebuie să fie introduse în fizică mărimi ce nu pot fi măsurate prin intermediul unei experienţe, care să fie posibilă de a fi realizată practic, sau cel puţin să fie conceptual posibilă – nerealizabilă doar din motive de insuficienţă a instalaţiilor experimentale.

  De aceea, nu vom urma, în mod rigid, drumul spre marea unificare, acceptând tot felul de particule ipotetice, fictive şi preparate în laborator, ca rishon, string etc, pentru a căuta un început absolut al Universului, pe de o parte din motivul arătat mai sus, iar pe de alta, pentru că acest început se cunoaşte foarte bine încă de mii de ani. Dimpotrivă, vom evidenţia, în cele ce urmează, structura microcosmosului pe considerente experimentale, având la bază postulatul ondulatoriu.

  Aşa cum arătam anterior, întreaga Existenţă este, din punct de vedere microcosmic, ondulatorie: masă–energie. În mod stereotip, dualitatea energie–masă este un „suflu” permanent al Existenţei şi, energia, care este primară, determină masa. Cu cât valoarea energiei particulei este mai mare, cu atât frecvenţa, cât şi viteza (mai puţin a fotonilor) sunt mai mari. Quarkurile, leptonii, mezonii, barionii, atomii şi chiar moleculele sunt funcţii de undă greu de transpus în relaţii matematice, motiv pentru care se utilizează analogìi cu ecuaţii de undă mai simple, ca de exemplu, ecuaţia de undă a lui Schrödinger, pentru atomul de hidrogen.

  Desigur, cărămizile de bază ale materiei sunt particulele  materiale, adică cele cu spin fracţionar, în speţă 1/2. Particulele ideale, adică cele cu spin întreg şi cu masă potenţială, nu pot fi percepute decât artificial, pentru că ele se evidenţiază numai când excităm materia cu energii uriaşe din exterior. Noi afirmăm în prezent că nu există bosoni liberi de materie, nu pentru că nu există cu adevărat, ci pentru că vitezele lor fantastice şi starea noastră umană nu ne permit detectarea lor nici în cazul utilizării aparaturii ultrasensibile; bosonii există şi chiar constituiţi în particule de calibrare: leptonii şi hadronii simetrici ş.a. La fel şi quarkurile le putem „percepe” tot prin excitarea materiei, după cum vom vedea în continuare.

  Conform accepţiunii actuale şi conform realităţii, energia şi masa se transformă reciproc una în alta, ceea ce atrage după sine faptul că nu toate particulele sunt constitutive ale materiei, ci unele apar ca urmare a interacţiunilor. Toate particulele pot fi dispuse în grupe de o anumită simetrie, ca entităţi subnucleare, denumite quarkuri. Durata unor asemenea interacţiuni este de ordinul a 10^-23 secunde. Din punct de vedere al mecanicii analitice, o particulă este complet reprezentată prin:
a) coordonatele ei de poziţie
b) impuls și
c) spin.
Iar sistemul constituit din aceste particule elementare este definit prin funcţia de undă Ψ. Pentru ca o permutare a variabilelor funcţiei de undă, adică a coordonatelor spaţiale – x, y, z, a impulsului şi a spinului, să nu modifice rezultatele obţinute cu ajutorul funcţiei de undă, trebuie ca: 

1) – funcţia de undă să nu-şi schimbe semnul – cazul funcţiei antisimetrice

2) – valoarea funcţiei de undă să rămână neschimbată, odată cu schimbarea semnului – cazul funcţiei simetrice.

  Particulele care corespund funcţiei de undă antisimetrice, fermionii, se supun statisticii Fermi-Dirac, iar particulele descrise cu ajutorul funcţiei simetrice, bosonii, se supun statisticii Bose-Einstein. Astfel, o particulă fermionică, fiind funcţie antisimetrică, are paritatea P = –1, adică ea comportă simetrie, dar în cazul schimbării sensului (semnului), se schimbă şi valoarea funcţiei de undă. În cazul bosonilor (funcţii de undă simetrice), paritatea P = +1 ne arată nu numai că aceştia comportă simetrie, dar că în cazul schimbării sensului (semnului), valoarea funcţiei de undă rămâne neschimbată. Deci, bosonii îşi pot înlocui simetria cu... realitatea concretă; ei se pot transforma în mod natural în fermioni, pentru că posedă un potenţial energetic net superior acestora. Particulele fermionice, însă, nu se pot converti în mod natural în bosoni, ci numai artificial, în cazul aportului suplimentar de energie dirijată.  

  Bosonii nu sunt particule componente ca atare ale materiei, însă materia nu există fără supermaterie – alcătuită din bosoni. Aceştia pot fi puşi în evidenţă, şi numai o parte din ei, prin energizarea artificială a materiei. Concret, în urma bombardării unei ţinte materiale cu un fascicol de antiprotoni, apoi răcire stocastică, injecţie cu nori denşi de antiprotoni, într-un sincroton superproton, se obţin bosoni–vector intermediari, identificaţi prin: descrierea traseului particulei; confirmarea ecuaţiei de dezintegrare a particulei; măsurarea energiei particulei.

  Toate particulele elementare: bosoni, fotoni, fermioni, se supun principiului ondulatoriu, fiecare fiind în sine: undă şi corpuscul. Din paralelismul relaţiilor ε = hν şi E = mc², rezultă că aceste particule sunt funcţii de undă, care reprezentate grafic, ne pot oferi posibilitatea de a vedea că atunci când unda are valoare maximă, masa de mişcare este minimă şi energia este maximă, iar când unda este minimă, masa de mişcare este maximă şi energia este minimă. Această oscilaţie este perpetuă şi constituie caracteristica întregii EXISTENŢE. În cazul fotonului, care nu are decât masă de mişcare, prezenta descriere este suficientă pentru caracterizarea particulei ondulatorii. Dar în cazul fermionilor apare şi masa de repaus, care se naşte prin convertirea unei părţi din sistemul dual energie–masă, rezultând un tip de particulă cu masă „substanţială”, care continuă să posede sistemul dual de energie, ca undă asociată, rămasă din energia iniţială a particulei, avută înainte de convertire.

  Aşa cum relatam anterior, în pofida avansării mai multor tipuri de particule ipotetice, s-a constatat din toate observaţiile experimentale şi calculele teoretice că singurele entităţi fundamentale ale materiei sunt quarkurile şi cuantele de energie. Spre deosebire de leptoni, niciodată nu s-au observat quarkuri libere, motiv care nu a împiedecat admiterea acestora în realitate. Astfel, succesul prezicerii rezultatelor coliziunilor electron-pozitron la energii foarte înalte a fost una din dovezile incontestabile a prezenţei quarkurilor.

  Modelul quarkurilor prezice că energia fotonului se poate materializa într-un quark şi un antiquark. Perechea quark–antiquark, rezultată din interacţiune, trebuie să se „despartă” în sensuri opuse, cu viteze egale, astfel încât, ca şi în cazul pozitroniului, momentul rezultant să fie zero. Quarkurile vor trece, însă, neobservate, deoarece pe seama energeiei lor apar quarkuri şi antiquarkuri suplimentare, care se combină cu perechea originală, generând două jeturi de hadroni, de obicei, π-oni (pioni). Astfel de jeturi au fost observate în înregistrările făcute la coliziunile electron–pozitron de energii foarte înalte. Totodată, s-a observat că punctul lor de plecare nu are ca origine punctul de coliziune, ele plecând din particule izolate, invizibile, ale căror traiectorii sunt conservate de jeturile de hadroni. (Adică pe o mică distanţă, quarkurile s-ar mişca liber).

  Modelul quarkurilor, în prezent, tronează şi nu există nici o particulă prezisă de acesta, care să nu fi fost găsită şi, de asemenea, nu există nici o particulă identificată, care să nu-şi fi găsit loc în el. Primul quark descoperit a fost Ω^-1, cu masa de mişcare de 1,67 GeV/c², identificat în urma trierii a peste o sută de mii de fotografii. Quarkurile au fost sistematizate prin intuiţie şi denumite flavors (arome), fiind clasificate astfel:

– u, de la up, care înseamnă sus

– d, de la down, care înseamnă jos

– c, de la charm, care înseamnă farmec

– s, de la strange, care înseamnă straniu

– t, de la top, care înseamnă vârf

– b, de la bottom, care înseamnă bază.

Ulterior, iniţialele t şi b au fost atribuite cuvintelor truth, care înseamnă adevăr şi respectiv, beauty, care înseamnă frumuseţe.

  Între grupurile de particule cunoscute experimental şi teoria matematică a grupurilor există o relaţie. În particular, hadronii sunt asociaţi cu un grup special SU (3), pe care speciliştii în domeniu îl cunosc foarte bine. Drept consecinţă, teoria a sugerat că toţi mezonii şi hadronii din natură sunt compuşi din două, respectiv trei entităţi mai elementare decât hadronii, entităţi ce au fost denumite quarkuri (quarks). Realitatea coroborată cu logica arată că întreaga materie din natură poate fi formată dintr-un număr redus de particule, care, potrivit modelurilor quarkurilor, include quarkurile u şi d, electronul şi neutrinul electronului. Aceste patru particule, precum şi antiparticulele lor, formează generaţia a I-a, a quarkurilor şi leptonilor. Restul de leptoni şi quarkuri se formează prin repetarea schemei, rezultând generaţiile II şi III.

                               

Generaţia	Aroma  leptonilor	Ss	m0     MeV/c2	S	J	B
I	νe	0	0,05 x 10-3		1/2	0
	e	-1	0,511		1/2	0
II	νμ	0	0,570		1/2	0
	μ	-1	106		1/2	0
III	ντ	0	250		1/2	0
	τ	-1	1784	-3	3/2	+1

Generaţia	Aroma quarkurilor	Se	m         MeV/c2	S	J	B
I	u	+2/3	300	0	1/2	1/3
	d	-1/3	300	0	-1/2	1/3
II	c	+2/3	1500	0	-1/2	1/3
	s	-1/3	1500	-1
III	t	+2/3	1900	0
	b	-1/3	4700	0

 Ss = sarcina specifică; Se = sarcina electrică;
S = stranietatea; 

J = spinul (valoarea momentului propriu de rotaţie);

B = numărul barionic.

[1 eV = 1,6 x 10^-19 J; 1 TeV = 1,6 erg].

Sarcina mezonilor π, k este 1, iar a lui η este zero. Redăm în continuare grupele de particule (fără antiparticule), cu majoritatea celor găsite până în prezent:

1 – LEPTONI

- neutrino electronic………….. νe

- neutrino mezonic (miuonic)… νμ

- electron ...................................e^-

2 – MEZONI

- miuon (mezon μ)………....…..μ^-

- pion (mezon π)………………Π⁺ Π^o

- kaon (mezon k)……………..K⁺   K^o  

- etaon (mezon η)……………… μ^o

3 – BARIONI

- proton…………………………p⁺

- neutron………………………. n^o

- hiperion Λ…………………… Λ^o

- hiperion Σ…………...........Σ⁺ Σ^- Σ^o

- hiperion Ξ……………………Ξ^- Ξ^o

- hiperion Ω (tauon)…………… Ω^-    

  Prin modelul quarkurilor, mai exact al combinărilor de quarkuri, putem determina sau verifica orice particulă. Astfel, protonul, conform schemei, este compus din trei quarkuri, după modelul u u d:

- sarcina.............................2/3 + 2/3 – 1/3 = +1

- spinul..............................1/2 + 1/2 – 1/2 = +1/2

- stranietatea......................0 + 0 + 0 = 0

- numărul barionic............1/3 + 1/3 + 1/3 = 1

- masa................................0,3 + 0,3 + 0,3 = 0,9 GeV/c²

Hiperionul ne apare ca un hadron, compus după modelul S – S – S:

- sarcina.......................... -1/3 - 1/3 - 1/3 = -1

- spinul..............................1/2 + 1/2 + 1/2 = + 3/2

- stranietatea.................... -1 -1 -1 = -3

- numărul barionic............ 1/3 + 1/3 + 1/3 = +1

- masa............................... 1,5 + 1,5 + 1,5 = 4,5 GeV/c²

  Se observă că masa rezultată din model este mult mai mare decât cea măsurată experimental, care este 1,784 GeV/c², ceea ce ne arată tocmai uşurinţa cu care se tratează masa de repaus ca fiind (!) masa din relaţia fundamentală a relativităţii: E = mc².

  Ponderea materiei* propriuzise se află în nucleul atomic, constituit în principal din protoni, care nu ar putea coexista fără o forţă care să fie mai mare decât integrala forţei electrostatice. De acea, înainte de abordarea paragrafului referitor la forţele fundamentale ale naturii, vom prezenta câteva aspecte referitoare la rezonanţe.

  Particulele rezultate din înlănţuirea dintre pioni şi protoni, care sunt de fapt stări legate, adică formate într-un moment al ciocnirii înainte de starea finală, poartă numele de rezonanţe. Acestea au o viaţă medie foarte scurtă: 10^-23 ÷ 10^-19 secunde, după care se descompun din nou în pioni şi protoni. 

  Rezonanţele apar în două tipuri de procese:

– pion-nucleu, care sunt de tip mezonic şi

– kaon-nucleu, care sunt de tip barionic.

Din aceste rezonanţe, amintim:   Δ⁺ , Δ⁺⁺, Δ^-, Δ^o   

 [*Referitor la existenţă (natură), este unanim acceptat că  la baza  acesteia stă, în exclusivitate, materia. Adevărul este, însă, mult mai complex decât afirmaţia relativă de mai sus ! Natura sau existenţa, fiind simetrică, este: concretă şi abstractă. Cele două noţiuni filosofice antonime: concret şi abstract, imperioase înţelegerii Existenţei, au fost substituite şi amalgamate în fel şi chip, cu alte noţiuni, având alte sensuri, numai pentru a se pierde din vedere esenţialul. Astfel, cele mai uzitate perechi de antonime adoptate în scopul caracterizării mulţimii totale, sunt: real-imaginar, pentru domeniul matematic, şi real-ideal, pentru domeniul fizic, în acelaşi timp cu concepţia  că  totul  este real şi  totul  este material  şi  că  atât realul,  cât  şi  materialul, reprezintă adevărul absolut!!

 Analizând cu minim de atenţie „conceptul”, putem observa incoerenţa lui şi că cei care l-au elaborat au avut gândirea limitată, la propriu şi la figurat. La propriu, că atât imaginarul, cât  şi idealul, au la   bază  sensul  comun  de fictiv, ceea ce reprezintă imaginaţia proprie, subiectivă, deci în afara realităţii obiective (ideatos înseamnă imaginar, fictiv). La figurat, că imaginarul matematic nu este real şi nici idealul fizic nu este real, dar amândouă acestea aparţin realităţii obiective! Iată, însă, adevărul ineluctabil:
  1. Realitatea este noţiunea care caracterizează natura (existenţa) obiectivă, neavând nici o legătură cu imaginaţia subiectivă a omului; ea include toate numerele, √-1  nefiind imaginar, ci real, întrucât face parte din realitate ! Chiar şi ideal, atunci  când  are  sensul   de perfect,  face parte  din   realitate,   dar  aceasta  nu justifică punerea imaginarului şi a  idealului  în  opoziţie cu realul ! Real este în opoziţie numai cu fals şi doar prin accepţiune, cu virtual, care este tot o  realitate, de regulă, iminentă.

2. Realitatea este concretă (domeniul material, antisimetric) şi abstractă (domeniul supermaterial, simetric). Numerele „imaginare” sunt de fapt abstracte, iar numerele „reale” sunt de fapt concrete !! Un număr nu poate fi şi concret (când reprezintă o cantitate), şi abstract (când nu reprezintă o cantitate), ci numărul poate fi concret SAU abstract ! Concret este numărul care poate reprezenta o cantitate şi, abstract este numărul care  nu  poate  reprezenta  o  cantitate,  fiind ex-material: n√-1